Ziua chitarelor 3

Imi place chitara. Chiar ma gandesc de ceva vreme sa invat sa cant. Cred ca mi-ar placea. Dar, inainte sa-mi iau chitara, vreau sa ma invete cineva 2-3 ore sa vad daca prind si daca nu ma enervez. Ar fi pacat sa imi iau chitara si sa o sparg a doua zi pentru ca ma dor degetele sau pentru ca nu-mi ies pozitiile lor.

Sambata a fost Ziua chitarelor 3 la teatrul Bulandra, sala Izvor. Din pacate nu a inceput bine din cauza organizarii. Am stat in fata teatrului 40 de minute peste ora de incepere. Eram deja o multime de oameni. Am intrat pe mail, am luat numarul de telefon din mailul de confirmare a rezervarii si am sunat. Primele dati era inchis. La un moment dat s-a deschis si mi-a si raspuns dupa cateva apeluri. Am intrebat daca se mai tine evenimentul. Mi-a raspuns ca da. Am mai intrebat daca i se pare normal ca noi stam de 40 de minute in fata fara sa stim nimic. Si daca i se pare normal ca nu ne anunta nimeni ce se intampla. Cand a vazut ca insist, si ca sunt serios, a spus ca o sa vina cineva imediat. Culmea, cineva-ul care a venit a deschis usa si ne-a invitat inauntru. Deci se poate.

Sa termin cu lucrurile rele acum ca dupa asta am numai de bine.
Scaunele din Bulandra parca sunt fixate in branza. Daca se misca cineva in capul randului stie si cel din mijlocul lui.
La toaleta nu era nimic de sters pe maini (vorba lui Ilie Nastase - da' ce, io ma pis pe maini?).
Era ceva care vibra tot timpul, sper ca nu distorsionau boxele.
Nu era nimic de baut sau de mancat, avand in vedere ca evenimentul a fost de la 11 dimineata la 1 noaptea.
A, si au mai fost niste tute care vorbeau foarte tare, intr-una, fara sa le pese de ce se intampla pe scena. M-am intors si le-am explicat ca eu vreau sa aud ce canta oamenii aia, nu povestile lor stupide cu "faaata, sa-ti povestesc!". Au ramas masca si au tacut. Mi-am dat seama de ce erau acolo cand Jennifer Batten a dedicat o melodie fanilor Michael Jackson. Atunci au inceput sa urle toate. De-aia venisera acolo, sa o vada pe fosta lui chitarista.

Acum despre ce a fost bine. Cam tot de aici incolo. Sala era plina si scena era plina de boxe si amplifuri. In prima parte a zilei au avut cate o ora in care au raspuns intrebarilor, au cantat, si au dat lectii de tehnica.

A inceput Andreas Oberg. Un suedez care sta mai mult prin state. Canda jazz, bebop, swing, bossa nova si gypsy. Ne-a aratat cum vocalizeaza fiecare nota pentru a nu canta intr-una, fara nicio pauza intre note. Ne-a mai aratat cum face vibrato miscand din chitara.

A urmat Dave Martone. Un canadian de origine italiana care ne-a explicat tehnica lui - hybrid picking. Adica da in jos cu pana pe o coarda (sau mai multe) si trage in sus de o alta coarda cu degetul mare. Ai senzatia ca are ai multe degete. Dave e un showman care de-abia descoperise efectele sonore din softul de porezentari de pe Mac. De fiecare data cand dadea un slide se spargea un geam sau radea un clovn.

O sa cante in deshiderea urmatorului turneu al lui Joe Satriani.

Michael Lee Firkins ne-a cantat mult Hendrix. De fapt toti au cantat la un moment dat. In ziua aia se implineau 40 de ani de cand a murit. Firkins canta bluegrass, country, blues si jazz. Are si el tehnica hybrid picking. A povestit cum a stat 4 ani fara sa compuna nimic si cum in ultimele 6 luni a compus 3 albume - uneori apasa REC, se aseza in fata microfonului si ii veneau versurile si notele.

Exact cand am fost sa mananc au cantat Jennifer Batten si Stuart Hamm. A fost si un concurs international. Au venit concurenti si din Guatelmala.

M-am ofticat ca nu l-am auzit pe Stuart Hamm. Imi place mult chitara bas. Hamm a fost votat de doua ori cel mai bun basist rock din lume si de trei ori cel mai bun basist jazz din lume. Are metode inovative de tap si slapping. A cantat si cu Steve Vai, si cu Joe Satriani, printre multi altii.

Iau un film de la cineva care a fost in sala cand a cantat el.

Pe la 7, cand m-am intors in sala, se termina concursul si incepau concertele, care au durat pana la 1 noaptea.

Toti cei care au cantat au fost insotiti de Stuart Hamm la chitara bas si de Mike Vanderhule la tobe. Vreau sa ma opresc putin la cei doi. Ei au fost eroii zilei. Singurul basist si singurul tobar ai evenimentului. Au repetat 48 de ore, fara sa doarma aproape deloc, cu toti chitaristii, inaintea de concert. Inclusiv cu cei din Croatia si Macedonia care cantau in alt tempo decat cel cu care erau ei obisnuiti. Au fost elogiati de fiecare chitarist in parte. Au meritat.

Concertele au inceput cu cel al lui Andreas Oberg.

Au cantat si Dragianni (Croatia) si Damjan Pejcinovski (Macedonia).

Ultimul a fost Michael Lee Firkins care a cantat pe final cu aproape toti ceilalti: Andreas Oberg, Dave Martone, Dragianni, Jennifer Batten, Damjan Pejcinovski, William Stravato, Stuart Hamm si Mike Vanderhule.

Mi-a placut si o sa merg si la Ziua chitarelor 4. O sa fie in aprilie. Cam tarziu.

Drumul spre varf

Exact anul trecut am fost in Retezat. Si unica tentativa de drumetie a sfarsit uda, dupa numai 3o de minute. "Eu pe ploaie nu urc pe munte!" am zis. Si m-am intors. Cativa curajosi s-au mai dus o bucata si, la intoarcere, cerseau aspirine si nu-stiu-ce-raceala-si-gripa.

Exact anul asta, mai exact acum vreo doua saptmani, am plecat iar incolo. La Rau de Mori. De la Hateg mai la stanga si apoi, pana in Sarmizegetusa Romana, iar stanga - in munte - pe un drum impecabil.

Plecaram doua masini din Bucuresti si, alte cateva, din Oradea si Timisoara. Cu GTC-ul - zece.

Am intrat in Defileul Jiului dupa lasarea noptii(pentru ca am facut multe ore sa iesim din B si la iesirea de pe autostrada, la Pitesti) si am facut un pic de VTM(viteza pe traseu montan, pentru profani). Eu in fata si Dan in spate. Ne-a placut.

Am trecut si printr-un soi de ciudatenie meteo: pe Valea Jiului erau 16 grade, in Petrosani erau cam 22 si can am ajuns in Hateg, ei bine, in Hateg era problema. A inceput sa se invartoseze un vant, dar ce vant! Ne tot uitam la copacii care ne faceau semne. Neprietenoase, cred, la 12 noaptea. Deodata, aud pe statie: "Bah, la tine cate grade sunt?". Si m-am uitat. Nu-mi venea sa cred. Cresteau gradele ca la jackpot. 25, 26, 27, 29, 30. De grade, la 12 noaptea, pe un vant teribil. Se cam facuse liniste. :)
Cand am inceput sa urcam a inceput sa scada. Sus, la cabana, erau 18.

Au inceput sa se auda planuri de drumetie pentru a doua zi. Pai sa mergem, what the fuck! Traseul era pana la Lacul Stevia - 2040m - sub Varful Retezat. Si poate o luam si spre varf.

De dimineata am plecat. Unii mai incet. Veniti odata? Culmea, Alex, era printre primii acum, la inceput. :) (incerc sa imi aduc aminte toata gasca: Robin, Calin, Bubu, Dan, Raul, Floxi, Adi, Alex, Carla, Maria, Alina, Denisa, Vera, Irina, sper ca nu am uitat pe cineva)

















Hai Bubu, sa ne facem o poza.





















La intrarea in padure ne-au intampinat placutele informative: Ce gasiti in padurea de molid? Si alte lucruri ce se afla in diverse paduri. Calin se documenteaza.

















Acum ca stiam totul despre padure, am pornit urcusul. De fapt el ne-a pornit pe noi. Un pic abrupt. Plecam de la 900m spre 2040m. Sau 2485 pe varf.





















Raul si Alina s-au intors dupa 15 minute. La cabana. Neasteptat. Si intorsul si totul pregatit de gratar cand ne-am intors. :)

Cand padurea devenise foarte rara, pe cale de transformare in tufaris de jnepeni, am vazut izvorul pe care il auzeam de ceva vreme.
























Si un loc de adapat. Cristalin, rece, agitat. Perfect. Am prins toti puteri.


















Mai putin Alex, care se sfarsea vazand cu ochii, cu mainile in sold. Nici Bubu nu era in deplinatatea facultatilor fizice. :))

















Padurea s-a gatat de tot...

















...dar a avur grija sa ne lase versanti intregi de afine. Care, sa fiu sincer, sunt mai gustoase decat molidul. Am mancat tot drumul amintindu-mi de vacantele din Muntii Buzaului.

















Cu gura plina de afine, dintii colorati si papile gustative aplaudand, incepem sa vedem varful.

















Doar ca e departe si, dupa primul damb(care nu e usor deloc), mai este unul pana sub varf, langa lac. Am luat primul damb in piept. Denisa, ca de obicei, in plutonul fruntas.

















Dupa varful asta si inca unul am ajuns la lac. Albastru si limpede. Ne relaxam.



















Apa e rece de te doare. :))

















Dupa vreo ora de lenevit, atipit, palavragit am adus in discutie varful. Deja sunt voci care spun lene, abrupt, sus, stanca, oboseala, huo.

Ne uitam la varf.






















Si la urcusul, din stanga lui, ce ne sfida.






















Un mic grup - Eu, Calin, Denisa, Adi, Floxi - decidem ca mergem. Nu ne face pe noi un urcus. Si ce daca e abrupt?

Am lasat lacul undeva, in spate, si am inceput.





















Dupa un urcus abrupt pe care l-am abordat, mai mult de jumatate, catarandu-ne, dupa pietre ce se rostogoleau de sub picioare si dupa o pauza a mea, de vreo 15 minute, data de o glezna. Am ajuns pe prima creasta inainte de varf. Ca idee de dimensiune, pe o piatra dintre alea care sunt intrate in lac, incapeam 8-9 insi latiti in toate felurile.

















Aici am tras si un film, printre gafaieli(ca, dupa pauza de glezna, am luat-o la goana in sus, enervat, de tipau ceilalti dupa mine sa stau mai incet). De la parintii celor doi copii, care urcau pe traseul turistic(de creasta), am aflat ca erau unii care urcau in slapi pe munte. Slapari.





Am ajuns si pe Varf, unde am incercat o senzatie pe care nu am mai simtit-o de multi ani.


















Dupa 20 de minute de cascat ochii, tras sufletul, facut poze si vazut ca vin nori de ploaie, am inceput sa coboram.





Am ajuns la cabana dupa 9 ore, cu muschi incordati de efort, cu incheieturi dureroase, dar cu zambetul pe fata.

La anul vreau sa merg pe Moldoveanu - 2544.

.