Egoistul la Ploiești

Am încercat de mai multe ori să iau bilete la Egoistul. Din fericire și din păcate, spectacolul se joacă cu casa închisă de fiecare dată.

Bilete nu se pun online ci doar la casa de bilete a TNB, sâmbăta cu noaptea-n cap.
Când se deschide casa este deja coadă, deja bătaie, deja țiganii-speculanți au bilete și le vând la suprapreț. Am renunțat.

Am găsit bilete pe net la spectacolul de la Ploiești. Le-am luat cu o lună înainte. Aseara a venit momentul magic. Din păcate a fost magic doar pe scenă.

În sala neîngrijită, cu scaune care te dureau în dos și pe care pe alocuri nu scrie locul, era destul de frig. Era ciudat să vezi oameni cu pufoaice pe ei la un asemenea eveniment de exceptie.

Tot în sală era o atmosferă steupefiantă, în ciuda anunțului de a închide telefoanele mobile și de a nu folosi mijloace foto și video. Telefoanele sunau într-o veselie și flashurile se declanșau în cascadă. Se mai auzeau și zgomotele făcute de telefoanele mobile cănd fac poză.

La toaleta recoroasă nu era decât apă foarte rece și nu aveai cu ce să te ștergi pe mâini. Un bătrân își agita mâinile sub un dispenser gol de hârtie în speranța că va simți pe ele boarea caldă. După 20 de secunde i-am spus că e doar un suport pentru hartie. Gol. S-a uitat dezamăgit pe sub el și a plecat mormăind.

A fost dezolant și că hoarda de strângători de decor a năvălit pe scenă înainte ca noi să ieșim din sală. Exact alea 10-15 minute erau Cuiul lui Pepelea?

Contrastant era ce se întâmplase până atunci pe scenă. Lumină caldă, actori buni, satiră de bună calitate și Radu Beligan. Un actor de 93 de ani cu mers greoi dar cu spirit ager. Un actor care a declarat că ar vrea să moară pe scenă. Nu văd un final mai potrivit pentru o carieră de peste 70 de ani. Ăsta e finalul firesc, pentru că asta este viața lui.

Am și acum în urechi aplauzele care nu se mai opreau și care deveneau vacarm când Radu Beligan făcea un pas în față.

A fost un spectacol magnific!