Am avut plăcuta surpriză să găsesc barieră cu taxă de parcare. Mi-am zis că s-or mai fi modernizat și mai iau câțiva lei pentru a mai adăuga la bugetul minuscul pe care îl au.
O altă surpriză plăcută a fost medicul, din câte mi s-a spus. Medic care s-a purtat frumos, a avut modalități diferite de abordare ale simptomelor și care nu a pus diagnosticul așa-zis evident, ca să scape mai repede.
Doar că surprizele plăcute s-au oprit aici.
Când intri în secție habar nu ai încotro să te îndrepți. Când întrebi o asistentă îți răspunde grețoasă că pe coridor și că scrie pe ușă. Adică trebuie să bați toată secția în căutarea cabinetului uni medic în loc să fie niște discrete direcționale la intrare. Bonus - atitudinea oligofrenă a asistentei.
Am găsit cabinetul și ne-am așezat pe banca de la ușă. Secția este una cu tavane și ferestre înalte, cu bănci aproape la fiecare cabinet, aparent curată. Pe ici, pe colo se observă problemele: podele tocite, plinte căzute, tencuială exfoliată, uși care nu se închid cum trebuie, aviziere improvizate din bucăți de placaj.
Dar nu astea erau marile probleme ale acelei secții. Ci oamenii.
Era ora 7:15 și niciun pacient nu umbla pe holuri. Dormeau.
Dar aveau grija de asta femile de serviciu, infirmierele, asistentele și unii medici.
Toată lumea vorbea în gura mare. La modul rural. Ieși la poartă și strigi la Gheorghiță care stă la trei case mai încolo. E liniște, trebuie să te audă. Așa procedau și cei de mai sus.
Unde este targa noastra, urlă o femeie. La morgă, îi răspund vreo trei altele din zone diferite ale culoarelor.
O asistentă acră certa două femei de serviciu că a trebuit să șteargă ea nu știu ce masă. În gura mare.
Femeile de serviciu măcăneau într-una în ecoul tavanelor înalte. O secundă nu le tăcea gura.
Doi medici povesteau și râdeau zgomotos.
Un asistent urla după o asistentă, spunându-i că o să-i dea alteia nu știu ce medicament.
Femeile de serviciu intrau în saloane dând ușile de pereți, aprinzând luminile, trezind pe toată lumea.
Cutiile de gunoi erau târâte peste tot cu un fâșâit deranjant.
Toate astea într-o secție de spital unde ar trebui să fie liniște. Oamenii de acolo sunt bolnavi, au nevoie de odihnă fizică și mentală, au nevoie de liniște. Mi se pare una dintre primele reguli scrise cu litere capitale în cartea îngrijirii medicale. Probabil că personalul îi vede pe bolnavi mult inferiori. Ca pe niște invadatori pe secția lor personală, primită moștenire de la toți strămoșii lor comuni.
Tot femeile de serviciu lăsau ușile larg deschise în cealaltă parte a coridorului, chiar și când nu aveau treabă cu ele. Urmarea - un val de frig îi făcea pe oameni să mai strângă pe ei geci, fulare și halate de molton.
La curățenie se foloseau substanțe cu mirosuri foarte puternice. Mă deranjau și pe mine, care nu-s foarte sensibil. Mă întreb cum simt pacienții mirosurile alea venite parcă intenționat să îi atace și olfactiv.
Asistentul Paul are un comportament obsesiv-compulsiv. Are un ritual dus cu capul de fiecare dată când trece pe lângă ușa cabinetului în care lucrează, apasă de 4-5 ori pe clanță și tot de atâtea ori mișcă ușa doar câțiva milimetri, ca și când vrea să o deschidă foarte încet. O închide și mai face de câteva ori de la capăt.
Oare nu și-a luat medicamentele?
Pe alocuri, vedeai oameni dând din mâini și uitându-se pe pereți. Nu, nu aveau halucinații.
Se apărau de țânțari. Eu nu am mai văzut țânțari de multă vreme. Dar într-o secție de spital, la sfârșit de noiembrie, la 2 grade celsius, zboară nestingheriți țînțarii.
Mi se pare din nou o regulă elementară, ca într-un spital (unde tratezi boli) să nu ai insecte care transmit și ele boli. Asta în mileniul trei.
Pe lângă asta, nu știu cum se odihnesc pacienții asaltați de insecte zburătoare, bâzâitoare și ciupitoare.
Dar arsenalul de insectar nu se oprește aici. Am văzut și păianjeni. Am văzut și alte tipuri de musculițe zburătoare. Ca să nu se simtă bolnavii singuri. Probabil că sunt ca Labradorii duși prin spitale în alte țări cu alte mentalități. La noi sunt insecte.
Am mai vazut cum asistente și infirmiere ignorau pacienții care le salutau și care încercau să le întrebe lucruri. Îmi venea să mă ridic, să o iau de guler și să o duc înapoi la omul pe lângă care a trecut și să o întreb dacă e imbecilă. Aș ignora-o și eu așa când ar întreba de salariu. După care i-aș face vânt pe ușă, să meargă să se poarte așa cu rudele ei, nu cu ale altora. Și nu cu cele care sunt bolnave, care îi platesc salariul și care îi mai dau și șpagă.
O altă asistentă certa un pacient care o întreba exact ce nu are voie să mănânce. Ce, nu v-am spus odată că nu aveți voie fructe și legume?
Toate cele de mai sus nu au legătură cu bugetul de sănătate, nu au legătură cu salariile.
Au legatură cu nepăsarea și cu lipsa de educație. Au legatura cu frustrarile care nu sunt lasate acasa.
Au legatură cu sistemul care parcă nu vrea să evolueze.
De ce e așa de greu să-ți pese?
Posts
