Marea Huiduiala

Ion cade în fântână. Vasile îl scoate, salvându-i viaţa. La ieşire, Ion spune că Gheorghe l-a împins. În orice ţară din lume, Vasile e un erou. Dă interviuri, scoate o carte, se face un film după viaţa lui. În America, se face unul şi despre Gheorghe. În România, eroul satului e însă... Costel: n-a fost acolo, n-a văzut nimic, dar povesteşte tuturor întâmplarea la cârciumă, contra unei ţuiculiţe.

S-o luăm altfel: Şerban Huidu s-a accidentat la schi. Accident grav, dar banal. Faptul că victima e o persoană publică ar justifica interesul (limitat al) presei în orice ţară. Ei da, dar presa de la noi nu cunoaşte alt interes decât Măria Sa Ratingul. Şi atunci, merge orice. Hai să ne mutăm (ore-n şir!) cu camerele şi proiectoarele în sufrageria unui părinte speriat, care-şi strânge telefonul în braţe, sperând că cineva îl va suna să-i spună că fiul său trăieşte. Hai să cerem reacţii de la oricine l-a văzut vreodată la televizor (de la preşedinte până la portar).
Oamenii năvălesc să răspundă, mulţi n-au făcut nimic în ultima vreme ca să merite să apară pe sticlă, e super-ofertă! Vrem imagini, de unde imagini? Doar suntem televiziuni! Hai să spargem blogul victimei şi luăm de acolo tot ce ne trebuie. Între noi fie vorba, asta-i ca şi când i-ai sparge casa ăluia din spital şi i-ai vinde lucrurile încă din viaţă. Pe scurt, ştirea e asta: Doamne, cât ne pasă nouă de Huidu, of, of, măi, măi! Nu exagerez: pe 30 decembrie, 36 minute dintr-un telejurnal de 45 au fost aşa.

În ziua aia, e clar că nu s-a întâmplat în lume nimic altceva. În zilele următoare, alţii au năvălit la televizor: cei care-l înjură sau îl iartă pe Huidu pentru glumele sale. V-a luat Huidu la mişto de la reanimare? V-a cerut el iertare? Ce vor aceste găini cu gâtul tăiat, care se zbat pe sticlă? Dacă le baţi obrazul, televiziunile îţi răspund că milioane de români au urmărit cu interes. Aici e buba! TU eşti buba! În viaţă, sunt situaţii când a fi martor la un delict este o formă de complicitate.
Când cineva îşi bate nevasta, sari s-o aperi sau suni la poliţie, nu stai ca boul să te zgâieşti, chiar dacă-ţi faci cruce şi-i plângi de milă. Altfel, e ca şi cum ai fi bătut-o cu mâna ta. Ai fost impresionat de ştire? Foarte bine! Stinge televizorul, trimite-i lui Huidu un mail de încurajare, pune o lumânare la biserică sau – mult mai bine – du-te şi donează sânge la spitalul din colţ, ca să salvezi o altă viaţă! Oricum, nici o televiziune nu va face reportaj despre fapta ta: cică nu le place să arate sânge pe sticlă...

Ce lipsea?
Iată cum ar fi umplut ziariştii dintr-o ţară europeană aceleaşi 36 minute: reportaj despre sistemul sanitar din Austria, în comparaţie cu al nostru; sfaturi utile pentru orice român care se accidentează în străinătate; anchetă despre faptul că un sejur la schi la noi costă mai mult ca la Innsbruck; interviu cu Ministrul Turismului (sigur-sigur şi-ar fi făcut timp!) despre respectarea normelor de securitate europene în staţiunile de la noi; anchetă despre câţi tineri şi-au permis să plece la munte de Sărbători; câţi copii mai învaţă azi schiul, faţă de – să zicem – anii negri ai comunismului?
La noi s-a făcut ”decât” ce ai văzut. Ce n-ai priceput, e că televiziunile au vândut pe mii de euro spaţii publicitare din coma lui Huidu, dar mai ales din coma ta, române! Că doar n-o să-mi spui că ţi-a funcţionat creierul cât ai belit ochii acolo?

Tudor Potra

(articol din Țara lu' Garcea nr. 5)